Îmi propun să îmi fac prezentul plăcut prin litere;
de fiecare dată când scriu ceva,
scriu pentru că îmi face plăcere.
Dar degetele se duc la următoarea literă,
la următoarea propoziţie,
la următoarea frază.
Ele îmi adună,
uneori prin laşitate,
alteori prin spor,
fiecare literă.
Făcându-mi sufletul bucăţi
şi servindu-l ca aperitiv înaintea cinei.
Uneori
e mai crud decât ţelina şi mai amar ca o sandivă.
În multe zile,
făcându-te să îţi fie teamă să încerci cina.
Poate de asta uneori mi-e frică să trec mai departe,
să continui ceva.
Mi-e frică să scriu totul aşa cum simt,
aşa că prefer să scriu aşa cum m-au învăţat anii;
ne bucurăm de soarele care ne arde pielea,
făcându-i exact pe plac – stând în faţa lui,
prinşi ca nişte bucăţi de carne pe grătar.
Şi rămânem acolo până când se plictiseşte de fumul ce ajunge la el.

Aş ascunde totul într-un bob de aer,
încât nimeni să nu ajungă la el
şi nimeni să nu ştie că există.
Aş închide uşa şi geamurile
cu o folie, ca nimeni să nu ne audă
şi să ştie că suntem acolo.
Aş face un balon în jurul nostru
din şamponul care îţi face părul să strălucească.
Aş cânta în versuri iubirea
şi aş lăsa saxofonul să ne-acompanieze.
Aş lăsa privighetorile să ne încânte
îmbrăţişările şi aş lăsa luna să ne lumineze
cărarea către corpul celuilalt,
încât să nu simţim decât bătăile inimii.
Şi nimic mai mult.
Când soarele ne trezeşte prin raze fierbinţi,
să i-au un creion şi să îmi scriu iubirea.
În felul ăsta, eu îmi trăiesc iubirea
iar voi continuaţi să îmi citiţi povestea.

Spuneam că vom zbura printre vise,
că vom cânta prin clipe.
Vom aluneca prin şoapta liniştei
şi ne vom întâlni la sfârşitul întâlnirii,
printre sonatele unei privighetori
şi ne vom încătuşii printre salcâmii
care plâng.
Vom reuşi să înotăm printre lacrimile lor
şi vom prinde licurici;
Ei ne vor ţine lumina aprinsă
ca noi să nu mai adormim cu frică.

Mi-ai adus soarele
atunci când hoinăream sihastră
pe meleaguri neatinse;
unde soarele ar fi apărut doar dacă l-ai fi creat.
Tu, ai apărut în faţa mea
şi mi-ai desenat un soare.
Ai făcut un plop şi o băncuţă,
care să ne ferească de razele fierbinţi ale soarelui.
Priveam foaia,
şi în jur vedeam cum totul se contura.
În stânga noastră a apărut un lac cu o sclipire
de neimaginat.
Şi pescăruşi care roiau în jurul lui.
Şi cabana din stejar cu o prispă în care se balansa un hamac.
Tot acoperişul ei era o terasă cu un balansoar şi o prelată.
Totul arăta ca o poveste.
Era colorat şi strălucitor;
plin de sonate şi fluturaşi.
Greieri cântăreţi şi furnici muncitoare,
la fel ca în poveştile cu prinţi şi prinţese.
…………………………………………………………………….
Dar atunci când ai desenat căi ferate şi o gară,
mi-am dat seama. Nu erai aici ca să rămâi.
Erai doar un cabotin cu o inimă opacă.

I believe you are the best thing that ever entered my life.
I want you as my friend,
as my confidant,
as my husband.

So why put up a fight…
why argue…
why not care…

Why are you trying to change me,
why can’t you love me for me…

Când lacrima alunecă încet,
lăsând în urmă doar un zâmbet
disperat de tăcerea surdă,
sperând să-i dea dispreţului o altă valoare.
Dar pleacă de acolo cu faţa curată.
Era frumoasă.
Şi nu doar pentru că avea faţa curată,
ci pentru că se eliberase de cel ce o făcea urâtă.
Sclipirea din ochi şi zâmbetul,
te făceau să o admiri ca pe o zână.
Şi nu mai aveai curajul de a nu o admira.
Tot decorul era parcă diafan…
Ea sclipea totul.

Îţi privesc ochii şi văd.
Sunt singura privire
pe care o arunci ruşinos.
Sunt singura privire
pe care nu o poţi stăpânii;
şi rămân acolo,
folosindu-mă de ochii tăi
ca tu să nu mă poţi uita.
Te trimit cu ochii
spre locurile noastre,
acolo unde petreceam
toate serile de toamnă.
Ne lăsam conduşi de vântul acela,
uneori cald…
Alteori mult prea rece pentru ce aveam pe noi.
Uneori era atât de variabil,
încât ajungeam să nu mai înţelegem
dacă vântul care vine,
aduce iarna mai repede
sau e doar supărat că încă nu au căzut toate frunzele.
Uneori auzeam cântecul crengilor…
Alteori auzeam simfonia frunzelor păşite,
în timpul unui joc, de către copii.
Te trimit cu ochii către locul
în care mergeam la un ceai cald,
cu o carte sau un caiet cu un creion în mână…
Ne aruncam câte o privire
şi, apoi, ruşinoşi şi zâmbind,
ne întorceam ochii către ce aveam în mână.
Cândva, citind dintr-o carte
‘Un călător care să nu mai fie călător’;
te-am prins de mână şi te-am strâns.
Ţi-aş fi spus, dar nu am făcut-o.
Ştiai oricum. Tu erai tu şi eu,
nu mai erai un călător.
Te trimit cu gândul la imagini cu noi doi,
pe patul de acasă, unde stăteam amândoi,
unul lângă altul şi citeam.
Sau la muzica pe care o ascultam ţinându-ne în braţe.
Îţi aminteşti de serile friguroase
în care stăteam în parc,
pe o bancă cu tot felul de amintiri
din partea altora, şi priveam cum
doi caţeluşi mici fugeau unul după altul?
Îţi aminteşti cum fata fugea după tine
cu drag; şi te pupa şi vroia să te joci cu ea?
Cum venea noaptea în pat
şi ar fi vrut să doarmă între noi
şi tu îi spuneai nu?
Cât de supărată se dădea jos din pat…
Azi am terminat cu amintirile tale.
Am ieşit din ochii tăi,
pentru că azi, vreau să văd un drum nou.
Vreau să o las să doarmă în pat,
vreau să trec prin parc cu drag,
fără regretele de azi
şi vreau ca mâine să fie azi.
Deci eşti liber să zbori din gândurile mele,
să pleci din sufletul meu.
Ai uşa deschisă de mult,
dar amintirile ţineau mai rău ca un gardian uşa
şi nu te-am putut da afară.
Aş fi vrut să evadezi, dar nu ai făcut-o;
Ai preferat să pleci din viaţa mea
lăsând în urmă doar oceane şi munţi.
Nu am putut să trec peste ele.
Dar toate astea până azi.
Azi ai ajuns, în sfârşit, să ajungi ziua de ieri.
A fost frumos să beau un ceai
şi să îmi scriu din nou gândurile pe foaie.
Dar de data asta, fără tine lângă mine.
Fără să ridic ochii ca să îi pot vedea pe ai tăi.
Acum îi am în faţă. Şi te văd şi pe tine.
Dar nu ca altădată.
Te văd ca pe ceva ce nu vreau,
pe lângă care vreau să trec fără să trebuiască să spun ceva.
Am spus mai mult decât aş fi spus.
Şi poate asta a fost greşit,
nu meritai să încerc să caut un înţeles
sentimentelor mele; să le dau nume.
Nu există nume pentru astfel de sentimente.
Există doar ochii ca să le vadă
şi o inimă care să le simtă.

Pleacă ziua atunci când luna vine
şi soarele se stinge atunci când granulele
reci ale întunericului îi ating învelişul.
Mă lasă într-o noapte neagră
şi îmi fură visele.
Mă aleargă pe străzile tainice
şi mă sperie la fiecare împiedicare.
Noaptea e cea care îmi face vremea să treacă
mai greu; secunda devenind mai lungă ca ziua.
Mă calcă pe tălpi şi nu mă lasă.
Mă ţine în aceeaşi frică
şi îmi fură culorile.

Şi apusul a trecut…

I want to write lyrics
on some beautiful pages,
to draw each page
with each age.
I want to be colored
and not see that I was coward.
I had to fight –
but still need to be tight.
I have to do something new
but for that I need a crew;
colors and images in a team
that shows what I mean.
I need color and image
for each page.
And I want the life to be rewind
and water make wine.
And you,
let the flowers to be colored
and the tower to be proud.
Let me be funny.
Let the bees make honey.
With the power of a volcano
and with class of a limo.

Cu fiecare zi trăită,
îmi dau seama că devin mai serioasă.
Îmi pierd câte o amintire în fiecare secundă
şi reduc câte un zâmbet în fiecare clipă.
Petrec fiecare zi cu nepăsarea vârstei
şi am ajuns să îmi atac unicitatea fiinţei,
care mă obligă să fiu constant fericită.
Mi-am asumat toate durerile vieţii –
am cunoscut moartea şi trădarea
şi m-am împrietenit cu singurătatea.
Mi-am pus toate dorinţele pe lista de aşteptări
şi am învăţat să mă creez în fiecare zi.
Chiar dacă asta înseamnă să mai şterg un vis
şi să mai adaug o resemnare.
Dau vina pe soartă şi merg mai departe.