Şi spun că plec –
şi încerc să plec cu capul sus şi umerii drepţi.
Încerc să îmi controlez picioarele
să nu crezi că o să cad.
La primul colţ,
picioarele nu mi-au mai făcut faţă –
am căzut la pământ.
Dar nu m-am lovit –
eram deja prea rănită.
Aveam sufletul răvăşit
şi inima zdrobită cu nepăsare.
Cu nepăsarea ta înşirând cuvinte
complet neadevărate şi timbrate gândirii tale –
într-un mod paradoxal de iraţional raţiunii.
Zac pe zăpada ce a fost o dată albă.
Văd cum se întinde suferinţa
şi doar atunci când se mai prelinge
o lacrimă, ajunge să se cureţe.
Încă te aud cum mă ameninţi.
Mă loveşti profund şi doare.
Până la urmă reuşesc să mă ridic,
mă şterg de praf şi plec.
Îmi continui drumul spre casă
şi, uşor-uşor, drumul spre viaţă.
Am lăsat toată iubirea pentru tine acolo,
pe strada aia îngustă şi înghesuită,
care arată acum bizar, ca un coşmar.
Toată iubirea aruncată cu sila
prin lacrimi de durere,
pe aceea frumoasă zăpadă albă odată…
Mi-am vândut deja sufletul diavolului pentru tine…
Acum nu mai vreau.

Aşa că am lăsat iubirea acolo
Încep să mă completez
şi să mă restaurez.
Ca un puzzle.