Există o persoană căreia îi datorez mii de scuze…
Îmi pare rău că am ‘dispărut’ aşa din viaţa ta, dar am cam greşit în ultima vreme.
Mi-e dor de tine şi îmi pare rău că nu am mai vorbit.
Te voi suna când voi avea curaj.
Ai sa ma astepti?
-Deocamdata esti aici.
Deocamdata.
-Cat timp ai sa ma astepti?
-Sa ma intrebi asta in clipa in care vei porni la drum. Atunci sa ma intrebi:
Iubito, crezi ca iubirea ta e atat de plina, atat de fara margini, atat de intensa, incat vei putea rabda trecerea zilelor goale, scurgerea zilelor cenusii, goana clipelor delirante, pentru a iesi, in fapt de ziua, in inceput de drum, de fiecare data, in intampinarea iubitului? Nu o singura data, ci de fiecare data. Nu de fiecare data, ci intotdeauna. Nu intotdeauna, ci pentru totdeauna.
-Iar tu va trebui sa-mi raspunzi:
Am sa te astept, iubitul meu, pentru ca iubirea mea e atat de plina, atat de fara margini, atat de intensa incat voi putea rabda trecerea zilelor goale, scurgerea zilelor cenusii, goana clipelor delirante, si am sa-ti ies inainte in fapt de ziua, in inceput de drum, de fiecare data! Nu o singura data, ci de fiecare data. Nu de fiecare data, ci intotdeauna. Nu intotdeauna, ci pentru totdeauna.
Mircea Marian – Iubire in septembrie
Uneori ai vrea să evadezi din lumea asta infectă care te înconjoară. Ajungi să urăşti tot împrejurul tău şi încerci să fugi de trupul tău care arată ca o temniţa clautrofobică.
Începi să iei.
Te laşi pe euforii contrafăcute; măcar ele te scapă de lumea aia de afară. Dar la un moment dat, ajungi să cumperi euforii de second hand, să furi… Ai face orice pentru încă o clipa de zâmbete nearătate şi nesimţite. Atunci când nu mai ai nimic, te apucă o angoasă. Şi ai face orice pentru încă un pic de ‘utopie’.
Dar nu primeşti nimic.
Întri într-o deziluzie, ajungând să-ţi urăşti propriul trup, propria minte… ca şi cum ele ar fi de vină că tu nu mai ai nimic în care să îţi ‘diluezi’ viaţa… gândurile… Ajungi să pliezi pe tine toate nedreptăţile care le auzi, chiar dacă nu îţi sunt adresate. Te cerţi cu toţi pentru că ai impresia că se uită la tine şi că te detestă.
Şi apoi intri în sevraj.
Un sevraj în care toată lumea e ‘cu capul în jos’, trec pe langă tine tot felul de fantasme şi spirite, şi auzi tot felul de voci. Ţi-ar fi mai uşor să mori, decât să simţi toate astea. Ţi-ai dorii să mori. De fapt, vrei să mori…
Când ajungi în sevraj, ai impresia că minutele nu mai trec, lumina nu mai e luminoasă şi nu mai vezi întunericul din cauza întunericului pe care îl ai în ochi. Te simţi blocat într-un corp din care nu poţi evada. Nimeni nu mai vine la tine cu vorbe bune, toţi te trag la răspundere pentru ce nu le iese. Eşti vinovat pentru orice lucru întâmplat atunci când ei nu se aşteptau să se întâmple, pentru fiecare vorbă pe care au primit-o şi nu au putut-o digera. Ajungi să fi urât pentru simplul fapt că exişti.
Şi atunci ce poţi face? Nu te înţelegi cu tine, nu te înţelegi cu ceilalţi. Încerci un dialog cu omul din tine… Încerci să îl faci să te înţeleagă şi să nu te mai ignore, să nu te mai distrugă.
Dar nu vrea! El vrea doar un pic de fericire; fără să îi pese că fericirea aceea, pe tine te omoară.
Şi rămâi singur. Aşa crezi. Dar te înşeli. Tu eşti singurul duşman pe care îl ai. Şi de tine nu poţi scăpa. Începi să transformi sevrajul într-o sinucidere. Încerci să îţi omori duşmanul şi singura posibilitate ca el să fie omorât, este să te omori pe tine. Dar nu te mai interesează. Te-ai săturat de toţi cei care te acuză, de vorbele pe care le auzi, de fantasmele alea, care trec pe lângă tine atunci când nu te aştepţi… şi oricum o să mori; toate astea te omoară oricum. De ce să nu ieşi tu învingător din toate astea? Oare de ce nu îţi dai seama că exact asta făceai atunci când ai început să iei toate acele pastile… acele prafuri… Te urăsc toţi, dar nu te urăsc degeaba. Ai făcut multe atunci când erai în lumea ta, pe care doar tu o înţelegeai, doar tu o vedeai… Nu are nimeni cum să te ajute… trebuie să te ajuţi singur sau să le arăţi cum să facă să îţi fie bine. Nu poţi trece prin ceva atât de greu de unul singur, dar cei care nu au trecut prin asta nu au de unde şti cum să te ajute.
Încearcă să îţi ţi capul sus, fără să îţi pese ce spun alţii şi fără să te intereseze dacă ceilalţi te urăsc. Tu nu trebuie să îi uraşti pentru asta. O să se urască singuri atunci când o să îşi dea seama, ce fel de om eşti. Nu îi face pe plac celui din tine… nu te lăsa posedat de el. Tu eşti singurul stăpân pe tine; tu trebuie să te ţii pe tine, nu un imaginar. Aşa cum acum îl vezi mare şi puternic, la fel peste timp, o să îl vezi mic şi nesemnificativ. O să îl faci, o să îl distrugi. La urma el singur o să plece din tine.
“Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântăm. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţa. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se aproprie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte…“
Domnul Octavian Paler
“M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.“
Domnul Octavian Paler
Me happy that day 😳
“Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.“
Domnul Octavian Paler
“Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.“
Domnul Octavian Paler
“Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.“
Domnul Octavian Paler