Îţi privesc ochii şi văd.
Sunt singura privire
pe care o arunci ruşinos.
Sunt singura privire
pe care nu o poţi stăpânii;
şi rămân acolo,
folosindu-mă de ochii tăi
ca tu să nu mă poţi uita.
Te trimit cu ochii
spre locurile noastre,
acolo unde petreceam
toate serile de toamnă.
Ne lăsam conduşi de vântul acela,
uneori cald…
Alteori mult prea rece pentru ce aveam pe noi.
Uneori era atât de variabil,
încât ajungeam să nu mai înţelegem
dacă vântul care vine,
aduce iarna mai repede
sau e doar supărat că încă nu au căzut toate frunzele.
Uneori auzeam cântecul crengilor…
Alteori auzeam simfonia frunzelor păşite,
în timpul unui joc, de către copii.
Te trimit cu ochii către locul
în care mergeam la un ceai cald,
cu o carte sau un caiet cu un creion în mână…
Ne aruncam câte o privire
şi, apoi, ruşinoşi şi zâmbind,
ne întorceam ochii către ce aveam în mână.
Cândva, citind dintr-o carte
‘Un călător care să nu mai fie călător’;
te-am prins de mână şi te-am strâns.
Ţi-aş fi spus, dar nu am făcut-o.
Ştiai oricum. Tu erai tu şi eu,
nu mai erai un călător.
Te trimit cu gândul la imagini cu noi doi,
pe patul de acasă, unde stăteam amândoi,
unul lângă altul şi citeam.
Sau la muzica pe care o ascultam ţinându-ne în braţe.
Îţi aminteşti de serile friguroase
în care stăteam în parc,
pe o bancă cu tot felul de amintiri
din partea altora, şi priveam cum
doi caţeluşi mici fugeau unul după altul?
Îţi aminteşti cum fata fugea după tine
cu drag; şi te pupa şi vroia să te joci cu ea?
Cum venea noaptea în pat
şi ar fi vrut să doarmă între noi
şi tu îi spuneai nu?
Cât de supărată se dădea jos din pat…
Azi am terminat cu amintirile tale.
Am ieşit din ochii tăi,
pentru că azi, vreau să văd un drum nou.
Vreau să o las să doarmă în pat,
vreau să trec prin parc cu drag,
fără regretele de azi
şi vreau ca mâine să fie azi.
Deci eşti liber să zbori din gândurile mele,
să pleci din sufletul meu.
Ai uşa deschisă de mult,
dar amintirile ţineau mai rău ca un gardian uşa
şi nu te-am putut da afară.
Aş fi vrut să evadezi, dar nu ai făcut-o;
Ai preferat să pleci din viaţa mea
lăsând în urmă doar oceane şi munţi.
Nu am putut să trec peste ele.
Dar toate astea până azi.
Azi ai ajuns, în sfârşit, să ajungi ziua de ieri.
A fost frumos să beau un ceai
şi să îmi scriu din nou gândurile pe foaie.
Dar de data asta, fără tine lângă mine.
Fără să ridic ochii ca să îi pot vedea pe ai tăi.
Acum îi am în faţă. Şi te văd şi pe tine.
Dar nu ca altădată.
Te văd ca pe ceva ce nu vreau,
pe lângă care vreau să trec fără să trebuiască să spun ceva.
Am spus mai mult decât aş fi spus.
Şi poate asta a fost greşit,
nu meritai să încerc să caut un înţeles
sentimentelor mele; să le dau nume.
Nu există nume pentru astfel de sentimente.
Există doar ochii ca să le vadă
şi o inimă care să le simtă.