Eram sătulă de aceleaşi zile, de aceeaşi oboseală, fizică şi psihică. De căldura infernală şi de oamenii din jur. Veneam sătulă de jigniri şi mâhnită de faptul ca nu am când să stau doar eu cu mine. Aveam nevoie de ţigari; ele aveau să mă ajute să rămân trează. Aveam nevoie de puţin timp pentru a-mi putea aranja ceea ce, îmi doresc să o pot numi cândva, „Cartea mea”.

Şi atunci l-am văzut pe el; era la fel de frumos ca la prima întalnire cu ochii mei. Aceiaşi ochi mari şi acelaşi zâmbet. Ne-am salutat şi după o conversaţie plăcută, ne-am dat numerele de telefon. Din nou, pentru a nu ştiu câta oară. Apoi ne-am salutat din nou şi am plecat fiecare spre ce aveam de făcut. Au urmat câteva ore în care vedeam doar ochii şi gropiţele din obraji lui. A, şi bineînţeles că nu am mai ajustat nimic. Toate gândurile îl aveau pe… el. Seara, am primit un telefon de la Adi – îi voi spune Adi; pentru că eu sunt Adi, pentru că el e în gândurile mele, pentru că aşa vreau eu; cum ar spune americanul, „Just because.”). Eram extrem de emoţionată, parcă era prima dată când vorbeam cu un băiat. Toată zbuciumarea aceea mă face, şi în momentul de faţă, să simt emoţia de atunci. Cu toate astea, nu ştiu ce am vorbit la telefon, ştiu doar că, câteva minute mai târziu, era la uşa mea, în faţa mea. Am servit câte o cană de cafea liniştiţi, la umbra unei veioze, unde doar fumul ţigărilor aprinse ne despărţea buzele. Inima bătea ca nebuna, aşa că muzica trebuia să mă scoată cumva din îmbulzeala în care simţeam că odată intrată, îmi v-a fi cam greu să ies. Vibraţiile inimii făceau ca muzica să sune superb. Savuram cu poftă sentimentele alea şi muzica ne acompania privirea către celălalt. Atunci ne-am atins mâinile, împleticindu-ne degetele cu drag, şi apoi, cu un obraz cald şi timid, mi-am atins faţa de faţa ta.

Şi a fost iubire.