Ne aruncăm în iubire flămânzi
şi lacomi,
dăruind totul,
cerând ce doar oamenii nebuni
credeai că vor.
Slujeşti iubirea,
omorându-ţi inima.

Perhaps you are in bed…
… night in darkness….
and cry.

But not for what it was
or what’s not;
But for you.
Not being ever
a tear for me.
Just for you.

I see you like to play…
If you like to play,
play with you.
I’m tired to disrespect me.

Cry…..
I let you cry….

Eram sătulă de aceleaşi zile, de aceeaşi oboseală, fizică şi psihică. De căldura infernală şi de oamenii din jur. Veneam sătulă de jigniri şi mâhnită de faptul ca nu am când să stau doar eu cu mine. Aveam nevoie de ţigari; ele aveau să mă ajute să rămân trează. Aveam nevoie de puţin timp pentru a-mi putea aranja ceea ce, îmi doresc să o pot numi cândva, „Cartea mea”.

Şi atunci l-am văzut pe el; era la fel de frumos ca la prima întalnire cu ochii mei. Aceiaşi ochi mari şi acelaşi zâmbet. Ne-am salutat şi după o conversaţie plăcută, ne-am dat numerele de telefon. Din nou, pentru a nu ştiu câta oară. Apoi ne-am salutat din nou şi am plecat fiecare spre ce aveam de făcut. Au urmat câteva ore în care vedeam doar ochii şi gropiţele din obraji lui. A, şi bineînţeles că nu am mai ajustat nimic. Toate gândurile îl aveau pe… el. Seara, am primit un telefon de la Adi – îi voi spune Adi; pentru că eu sunt Adi, pentru că el e în gândurile mele, pentru că aşa vreau eu; cum ar spune americanul, „Just because.”). Eram extrem de emoţionată, parcă era prima dată când vorbeam cu un băiat. Toată zbuciumarea aceea mă face, şi în momentul de faţă, să simt emoţia de atunci. Cu toate astea, nu ştiu ce am vorbit la telefon, ştiu doar că, câteva minute mai târziu, era la uşa mea, în faţa mea. Am servit câte o cană de cafea liniştiţi, la umbra unei veioze, unde doar fumul ţigărilor aprinse ne despărţea buzele. Inima bătea ca nebuna, aşa că muzica trebuia să mă scoată cumva din îmbulzeala în care simţeam că odată intrată, îmi v-a fi cam greu să ies. Vibraţiile inimii făceau ca muzica să sune superb. Savuram cu poftă sentimentele alea şi muzica ne acompania privirea către celălalt. Atunci ne-am atins mâinile, împleticindu-ne degetele cu drag, şi apoi, cu un obraz cald şi timid, mi-am atins faţa de faţa ta.

Şi a fost iubire.

I’m walking on a Sunday afternoon
on a mountain street
speaking of witch and seeing evil.

I’m still walking and walking
’till my legs won’t play no more,
until I’m on the ground,
twisted.

I’ve been around the world for nothing
seeing only evil in beautiful places.
Hoping to see your beautiful smile.
Because you wrote the book of love on me
and I have more than just a crush on you.

Inima i-a fost scoasă
şi aruncată pe pământ.
Ea ştie că nu poate ţipa;
nimeni nu o poate auzii.

Arată bizar în interior
pentru că are un cuţit în inimă.
Vrea doar să moară,
poate aşa o va putea lua de la cap.

Se simte goală şi singură.
Nimeni nu ştie cum se simte.
Viaţa ei nu mai e nimic
dacă nu aude nimic înafară de vocea ei.

A căzut la pământ.
Ar putea să se ridice,
dar alege să nu o facă.
Dacă o să cadă din nou?
Aşa că rămâne acolo
şi poate…

Asta e singura cale de a învaţa.

Mi-am lovit toate tobele cu toată ura
şi toate lacrimile le-am lăsat să curgă încet pe clapele pianului.
Am lăsat saxofonul să îmi sune iubirea
şi mi-am ascultat amintirile prin corzile chitarelor.
Vioara este şi ea acolo.
Ea are grijă ca fiecare sunet să îmi între bine în piele,
tăindu-mi pielea la fiecare notă,
la fiecare sentiment.

I will turn your lights down
and make you mine by my own.
Letting the hours fall
’till the days are gone.

I will color the dress in red
and make me like you desired.
Singing love with love
and listening the beats of wright.

The rhythm of saxophone
when the light it’s like a shadow.
Making out with lovely tenderness.
I’m seeing an angel
in your beautiful eyes
and crying with anger
when you’re not on my dream.
I remain Speechless –
but you’re not made for me.

Sufletul îţi caută gândurile,
caută nişte întrebări care nu au un răspuns.
Dorm în patul în care
sufletul tău a găsit linişte
şi plâng pe aşternuturile
pe care tu ai îndrăznit să le murdăreşti
cu omenescul din tine.
Mi-ai luat visele;
ai îndrăznit să-mi iei dorul şi zâmbetele.
Infamul cotidian,
monotonia şi mediocritatea oamenilor de rând…
Totul a omorât iubirea.
Credeam că nu voi murii de aceiaşi greşeală umană,
că nu o să mă sting în oboseală.
Am rămas cu un ‘te iubesc’ mai puţin
şi acum totul e tăcere.
Dar pe asta nu o mai împart cu tine.
Caut disperată liniştea…
Pleacă!
Ascult acordurile pianului…
Pleacă!
Iubesc liniştea asta.
Îmi oferă libertate şi mă lasă să fiu eu.
Pleacă!
Liniştea este cea care mă ajută să mă adun.
Şi de această dată mă v-a lipi.
Pleacă!
Dacă trebuie să car după mine viaţa asta haotică,
aleg să o fac cu fericire.
Pleacă!
Iubesc haosul,
aşa că, du-te!

Am deschis o uşă
Din aceiaşi casă veche
unde îmi inundam sufletul
cu sunetele muzicii.
În aceiaşi cameră colorată
în care viaţa îmi e pictată
încă de la intrare.

Încă se văd lacrimile alunecând…
Încă îmi vezi inima sfâşâiată
dar continuând să spere.

Îmi ţin inima la vedere
şi uneori, îi dau drumul să îşi arate flacăra
să plângă, să se zbată…
Dar în continuare să spere.

Cearceaful e prea lung
şi mă face să mă pierd în patul mare,
care până acum era prea mic
pentru dezlănţul trupurilor noastre.
Geamul este închis,
dar frigul din cameră persistă în continuare.
Facându-mă să îmi îmbraţisez copilaria
cu lacrimi întrerupte de nou.