Ochii ce luminau soarele atunci când îl priveau,
aveau puterea de a muta totul din loc.
Priveau copacii şi frunzele cum cădeau,
lăsându-ţi mai multă lumină în locşor.
– Păstrează-ţi ochii.

Zâmbetul se afişa rar, dar frumos.
Uneori lăsând chiar nişte gropiţe în sufletul cuiva.
Alteori apărea atât de glorios
încât, tot ce era împrejur, îngheţa.
– Păstrează-ţi zâmbetul.

Chipul meschin însoţit de zâmbet şi ochi,
avea însuşirea de a lumina un trup robust.
Urmărea tot ce era şi urmarea ce v-a veni,
ştiind când trebuie să termine şi când e de ajuns.
– Păstrează-ţi chipul.

Inima nu se vede, nu te lasă să o cunoşti.
Nu te primeşte înăuntru. ‘Nu mă încred în tine,
sigur vei dorii să mă răneşti!’.
Chiar dacă îi dai aripa, sufletul şi pe tine.
– Oferă-ţi o parte din inimă.

M-am săturat să fiu gheisha ta.
Am fost întotdeauna acolo când îmi spune-ai să vin,
şi am stat atât cât mi-ai dat tu voie.
M-am aşezat într-un colţ şi am rămas acolo
până când mi-ai făcut un semn
şi m-ai chemat către tine.
Te vad că îţi pierzi cuvintele
şi încerci să te menţii în linie dreaptă.
Mă chemi la tine doar atunci când ai nevoie de mine
şi nu îţi pasă dacă eu pot ajunge sau nu.
Nu te interesează atunci când eu aş vrea să te văd
pentru că tu nu ai nevoie de droguri azi.
Dar eu nu sunt doar un praf,
pe care îl tragi atunci când vrei să scapi
de tot ce te înconjoară.
Sunt doar o fată
care te vrea pe tine.
Trăiam mai bine fără tine,
însă atunci când mă chemi
sună atât de… pirpiriu.
Mila mă face să nu spun nu,
şi oricum nu aş putea spune nu.
Dar tot nu am înţeles ce sunt pentru tine?
Un fel de drog,
pe care îl tragi atunci când alţii te-au aruncat la pământ?
Eu te vreau lângă mine
în fiecare zi.
Dar m-am săturat să fiu gheisha ta.
Nu mai vreau să fiu acolo
doar pentru că vrei tu.



Îmi revendic drepturile de a fi om
şi de a-mi alege singură iubirea.
Vreau să am dreptul de a mă iubi pe mine
înaintea ta,
şi vreau ca tu să pleci.
M-am săturat să te iubesc pe ascuns.
Să aştept să primesc ce mi se cuvine.
Îmi revendic inima
şi iubirea.
Şi, cu lacrimi în ochii,
te las să fi liber.
Îţi ofer oportunitatea de a-ţi deţine în totalitate ţie.
Ce îţi poţi dorii mai mult?
Nu o să mai vrei să îmi ceri sufletul şi trupul
doar pentru a fi fericit.
Vei avea timp să te cauţi pe tine şi să te descoperi.
Poate vei învăţa că nu poţi schimba o persoană
doar pentru satisfacţia ta.

Arătăm ca nişte marionete de la teatru
Gesticulând fiecare gând, nerv sau vină,
după îndrumarea lor.
Suntem plimbaţi de ei, aruncaţi din cadru,
rămânând acolo până când apare un alt îndrumător
care vine cu alte idei şi alte suspiciuni.
Încercând doar să vadă ce înseamnă să trăieşti.
Sau doar pentru alte scenarii.
Îşi trăiesc viaţa prin noi sau doar încearcă
să vadă ce e bine şi ce e rău?
Sunt doar nişte regizori
care îşi regizează visele –
lăsându-i pe cei zişii ‘scriitori’
să ne scrie vorbele.
Scenografii au dispărut şi ei.
Decorul arătând acum hidos, fără armonie.
Regia era prea dramatică;
Nu aveau material să o pună în practică.
Acum administrarea teatrului de papuşi
rămânând în mâinile acelor îndrumători.
Trăind în continuare după bunul lor plac;
Încă jucăm acele scenarii vechi
dar în curând vom avea altele de învăţat.

Când mă priveşti
ca pe un înger
şi mă săruţi
ca pe un nufăr,
mă simt mai frumoasă
şi mai iubită
decât vreodată
am mai fost privită.

Când mă atingi
ca pe-o lalea
şi îmi şopteşti
ca unui fulg de nea,
mă simt ca un nor
plutind pe un cer
lin şi uşor.
Ca un înger efemer.

Stăteam nopţi în şir
în braţele tale;
şi doar lemnul ars
ne schimba mirosul.
Eram doar noi.
Doi purtători de vise
călătorind prin vene.
Alcătuiam zale
şi ne încadram
în cercul
pe care îl clădeam
la fiecare respiraţie,
la fiecare gest.
Am compus împreună
armonii;
o întreagă orchestră.
Am respirat iubire
şi am cântat.
Şi toate astea
fără cuvinte,
fără de ce.
Doar noi doi.
Doi purtători de suflete.

I’m feeling down baby
and I can’t help myself
’cause I’m going crazy
like I never ever felt.

Still hoping to see your face
in the morning light.
Even though i never had the chance
to see what was wrong or right.

I’m out of all my rules
sitting down here
writing all these nonsense
with music in my ear.

Îmi pare rău
pentru toate gândurile pe care nu le-am spus
celor care meritau să le audă.
Îmi pare rău
pentru toate cuvintele pe care le-am spus
celor care nu meritau să le audă.

Îmi pare rău
pentru privirile ruşinoase pe care le-am aruncat
celor care nu le meritau.
Îmi pare rău
pentru privirile îngheţate pe care le-am adresat
celor care nu le meritau.

Îmi pare rău
că nu am avut curaj să spun ‘nu’
atunci când mintea încă spera.
Îmi pare rău
că am avut indiferenţa de a spune ‘nu’
atunci când sufletul mai vroia.

Îmi pare rău
pentru atunci când am spus ‘da’
chiar dacă inima urla ‘nu’.
Îmi pare rău
pentru atunci când trebuia să spun ‘da’,
însă sufletul nădăjduia încă la o iubire.

Îmi pare rău
pentru iubirea pe care am avut-o
şi m-am ambiţionat să nu o dăruiesc.
Îmi pare rău
pentru iubirea ce mi-a omorât sufletul,
vrând să dea mai mult decât a putut.

Îmi pare rău
că nu am ştiut să arăt ce aveam de arătat
aşa cum aşteptau alţii.
Îmi pare rău
că unii au înţeles doar ce au vrut
şi au avut de suferit.

Îmi pare rău
că nu mă înţeleg cu mine prin fapte,
ci doar prin cuvinte.
Îmi pare rău
că nu judec orizontul
aşa cum alţii o fac.

Îmi pare rău
că nu îmi arunc ura pe cine merită
şi continuu să spun ‘e vina mea’.
Îmi pare rău
că revărs ura spre mine
şi uit de mine însumi.

Îmi pare rău
că îmi spun acum ‘îmi pare rău’.

Mi-am privit toţi demonii în ochi. Unul m-a prins de piept şi mi-a spus:

– Hai, omoară-mă! Am fost de atâtea ori în iad, dar m-am întors de fiecare dată. Crezi că tu vei reuşi să mă distrugi?

– Dar cine a zis că vreau să te trimit în iad? O să te ţin aici, lângă mine şi o să îţi arăt tot ce tu nu eşti şi nu vei fi niciodată. Tu vei fi cel care mă vei ruga să îţi ofer moartea.

Am inima grea,
am inima stricată.
Sunt îngrijorată
şi singură.

Te iubesc, dar
încă nu mă poţi iubi.

Mă plezneşti şi mă acuzi;
mă plezneşti cu ameninţări de infidelitate.
Eşti nervos.
Încerci să te ţii bine, agresându-mă.

Te iubesc, dar
nu ştii cum să mă iubeşti.

Vreau sfărâmare,
vreau vindecare,
vreau restaurare.

Dar, din nou… tu ai ales să pleci.

M-ai dezbrăcat de teamă
şi m-ai aruncat în lume.
Mi-ai dăruit patimă,
fără a o cere.
Ai desenat pe mine,
fără să îmi dai de ştire,
cărări ce duc spre tine
fără un capăt de oprire.
Ai scris pe trupul meu versuri
şi acum, timpul scrie poeme.
Tu rămâi printre versuri
iar eu alerg după ele.