Ne-am aruncat împreună în altă viaţă
şi am crezut că vom jindui,
dar am ajuns să cheltuim şi ultimul sfanţ
ca să putem ajunge de unde am plecat.

Ne-am aruncat flămânzi în viaţă,
şi după ce ne-am desfiinţat pe noi,
am suprimat o altă viaţă,
ajungand doi canibali.

Let’s play Hide and Seek
and be kids again.

Let’s go out and play ‘Blind man’s buff’
or ‘Marco Polo’, but when i call ‘Love’
you will tell me ‘here’.

Come out and play ‘Hopscotch’ with me
and teach me to number.

Come out and let’s play ‘I Spy’.
When you will ask me ‘I spy something green…’,
I will cite your eyes.

I ran a whole weekend
to get in your arms.
I ran over mountains and oceans
and I slept in the woods.

I was lost through the bushes.

It was a Monday morning
when I woke up in your arms.
When I opened my eyes
I saw sunrise and your beautiful smile.

Vino în locul meu să priveşti marea,
Vino în locul meu să-mi priveşti cărarea.
Vino să simţi muzica prin mine,
Vino să zâmbeşti atunci când nu mai ştii ce înseamnă fericire.
Vino să-mi auzi tăcerea.
Vino în locul meu să priveşti lumea,
Vino să priveşti ce nu vreau să privesc.

Vino să spui ‘Pleacă’ cui eu nu am avut curaj.

Vino să descoperi cum e să plângi fără lacrimi.
Vino să vezi, doar pentru o secundă.
Vino să vezi cum văd fericirea,
iar apoi priveşte-mi ochii.
Vino să vezi cum aud eu muzica,
iar apoi asculta-mi tăcerea.
Vino să-mi asculţi tăcerea
şi apoi priveşte-te pe tine.
Vino să intri în gândurile mele
şi apoi încearcă să ieşi afară…
Vino în locul meu şi fii eu
şi lasă-mă să fug.

Uneori ai vrea să evadezi din lumea asta infectă care te înconjoară. Ajungi să urăşti tot împrejurul tău şi încerci să fugi de trupul tău care arată ca o temniţa clautrofobică.

Începi să iei.

Te laşi pe euforii contrafăcute; măcar ele te scapă de lumea aia de afară. Dar la un moment dat, ajungi să cumperi euforii de second hand, să furi… Ai face orice pentru încă o clipa de zâmbete nearătate şi nesimţite. Atunci când nu mai ai nimic, te apucă o angoasă. Şi ai face orice pentru încă un pic de ‘utopie’.

Dar nu primeşti nimic.

Întri într-o deziluzie, ajungând să-ţi urăşti propriul trup, propria minte… ca şi cum ele ar fi de vină că tu nu mai ai nimic în care să îţi ‘diluezi’ viaţa… gândurile… Ajungi să pliezi pe tine toate nedreptăţile care le auzi, chiar dacă nu îţi sunt adresate. Te cerţi cu toţi pentru că ai impresia că se uită la tine şi că te detestă.

Şi apoi intri în sevraj.

Un sevraj în care toată lumea e ‘cu capul în jos’, trec pe langă tine tot felul de fantasme şi spirite, şi auzi tot felul de voci. Ţi-ar fi mai uşor să mori, decât să simţi toate astea. Ţi-ai dorii să mori. De fapt, vrei să mori…

Când ajungi în sevraj, ai impresia că minutele nu mai trec, lumina nu mai e luminoasă şi nu mai vezi întunericul din cauza întunericului pe care îl ai în ochi. Te simţi blocat într-un corp din care nu poţi evada. Nimeni nu mai vine la tine cu vorbe bune, toţi te trag la răspundere pentru ce nu le iese. Eşti vinovat pentru orice lucru întâmplat atunci când ei nu se aşteptau să se întâmple, pentru fiecare vorbă pe care au primit-o şi nu au putut-o digera. Ajungi să fi urât pentru simplul fapt că exişti.

Şi atunci ce poţi face? Nu te înţelegi cu tine, nu te înţelegi cu ceilalţi. Încerci un dialog cu omul din tine… Încerci să îl faci să te înţeleagă şi să nu te mai ignore, să nu te mai distrugă.

Dar nu vrea! El vrea doar un pic de fericire; fără să îi pese că fericirea aceea, pe tine te omoară.

Şi rămâi singur. Aşa crezi. Dar te înşeli. Tu eşti singurul duşman pe care îl ai. Şi de tine nu poţi scăpa. Începi să transformi sevrajul într-o sinucidere. Încerci să îţi omori duşmanul şi singura posibilitate ca el să fie omorât, este să te omori pe tine. Dar nu te mai interesează. Te-ai săturat de toţi cei care te acuză, de vorbele pe care le auzi, de fantasmele alea, care trec pe lângă tine atunci când nu te aştepţi… şi oricum o să mori; toate astea te omoară oricum. De ce să nu ieşi tu învingător din toate astea? Oare de ce nu îţi dai seama că exact asta făceai atunci când ai început să iei toate acele pastile… acele prafuri… Te urăsc toţi, dar nu te urăsc degeaba. Ai făcut multe atunci când erai în lumea ta, pe care doar tu o înţelegeai, doar tu o vedeai… Nu are nimeni cum să te ajute… trebuie să te ajuţi singur sau să le arăţi cum să facă să îţi fie bine. Nu poţi trece prin ceva atât de greu de unul singur, dar cei care nu au trecut prin asta nu au de unde şti cum să te ajute.

Încearcă să îţi ţi capul sus, fără să îţi pese ce spun alţii şi fără să te intereseze dacă ceilalţi te urăsc. Tu nu trebuie să îi uraşti pentru asta. O să se urască singuri atunci când o să îşi dea seama, ce fel de om eşti. Nu îi face pe plac celui din tine… nu te lăsa posedat de el. Tu eşti singurul stăpân pe tine; tu trebuie să te ţii pe tine, nu un imaginar. Aşa cum acum îl vezi mare şi puternic, la fel peste timp, o să îl vezi mic şi nesemnificativ. O să îl faci, o să îl distrugi. La urma el singur o să plece din tine.

You need my heart
to make your art.
But you need more than dare
to find your way ’till there.

While you were out…
I was glued to the corner wall
and i could not breathe.

While you were out…
I felt the ceiling falling on my head
and i was suffocating.

While you were out…
You did the room look like a paradise
and now you let me there alone.

While you were out…
I met the other side of bulletproof
and i was terrified.

While you were out…

Şi spun că plec –
şi încerc să plec cu capul sus şi umerii drepţi.
Încerc să îmi controlez picioarele
să nu crezi că o să cad.
La primul colţ,
picioarele nu mi-au mai făcut faţă –
am căzut la pământ.
Dar nu m-am lovit –
eram deja prea rănită.
Aveam sufletul răvăşit
şi inima zdrobită cu nepăsare.
Cu nepăsarea ta înşirând cuvinte
complet neadevărate şi timbrate gândirii tale –
într-un mod paradoxal de iraţional raţiunii.
Zac pe zăpada ce a fost o dată albă.
Văd cum se întinde suferinţa
şi doar atunci când se mai prelinge
o lacrimă, ajunge să se cureţe.
Încă te aud cum mă ameninţi.
Mă loveşti profund şi doare.
Până la urmă reuşesc să mă ridic,
mă şterg de praf şi plec.
Îmi continui drumul spre casă
şi, uşor-uşor, drumul spre viaţă.
Am lăsat toată iubirea pentru tine acolo,
pe strada aia îngustă şi înghesuită,
care arată acum bizar, ca un coşmar.
Toată iubirea aruncată cu sila
prin lacrimi de durere,
pe aceea frumoasă zăpadă albă odată…
Mi-am vândut deja sufletul diavolului pentru tine…
Acum nu mai vreau.

Aşa că am lăsat iubirea acolo
Încep să mă completez
şi să mă restaurez.
Ca un puzzle.

Era un băiat cu gânduri calde.
Aşa părea. Un suflet mare
ce aşternea pe foile unui bloc notes,
toate gândurile ce în suflet i-au pătruns.
Părea că sufletul lui era pictat
pe o coală de hârtie neagră.
Corpul parcă-i era plecat,
lăsându-i sufletul într-o gaură.
Dar nu era aşa. Scria cu sânge albastru
sentimentele altora şi le presăra cu roşu.
Primea descântece de iubire…
De parcă ar fi avut nevoie de ele.
Un scriitor e scriitor atunci când scrie ce simte,
nu un scriptor care copiază sentimente,
blamând sufletul celui rănit.
Ca şi cum asta l-ar face mai fericit.
Ageritatea lui şi mediocritatea cuvintelor
te făceau să te simţi pierdut în tine.
Rămâneai cuprins de înţelesul lor
şi nu mai puteai face legătura între adevăr şi ficţiune.
Te lăsai dus de ce aveai în faţa ochilor
Şi uitai să mai faci legătura între cuvinte;
Printre rânduri ai putea găsii rostul lor.
Însă anxietatea te cuprinde.
Lăsându-l pe el să fie doi, cu două înţelesuri.
Însă tu rămâi inanimat, cu lacrimi pentru dânsul.

Întâlnirea noastră e ca o eclipsă.
Te văd dar parcă nu ajung la tine.
Parcă am fi suprafeţele Orizontului.
Zile întregi de aşteptare,
pentru o clipă de iubire.
O paralelă ajunge către tine,
te îndepărtează, te ascunde.
O mie de clipe
într-o fracţiune de secundă.
Te văd pe tine şi reînviu.
Ajung să urăsc tot ce-i lângă mine.
Mă uit pe geam
şi pomul din faţă
se îndepărtează.
Şi urăsc vântul!
El e cel care nu te aduce
pentru că nu ne vrea împreună.
Bate contrar voinţelor noastre,
aruncâdu-ne pe noi
între două spaţii.