Uneori ai vrea să evadezi din lumea asta infectă care te înconjoară. Ajungi să urăşti tot împrejurul tău şi încerci să fugi de trupul tău care arată ca o temniţa clautrofobică.

Începi să iei.

Te laşi pe euforii contrafăcute; măcar ele te scapă de lumea aia de afară. Dar la un moment dat, ajungi să cumperi euforii de second hand, să furi… Ai face orice pentru încă o clipa de zâmbete nearătate şi nesimţite. Atunci când nu mai ai nimic, te apucă o angoasă. Şi ai face orice pentru încă un pic de ‘utopie’.

Dar nu primeşti nimic.

Întri într-o deziluzie, ajungând să-ţi urăşti propriul trup, propria minte… ca şi cum ele ar fi de vină că tu nu mai ai nimic în care să îţi ‘diluezi’ viaţa… gândurile… Ajungi să pliezi pe tine toate nedreptăţile care le auzi, chiar dacă nu îţi sunt adresate. Te cerţi cu toţi pentru că ai impresia că se uită la tine şi că te detestă.

Şi apoi intri în sevraj.

Un sevraj în care toată lumea e ‘cu capul în jos’, trec pe langă tine tot felul de fantasme şi spirite, şi auzi tot felul de voci. Ţi-ar fi mai uşor să mori, decât să simţi toate astea. Ţi-ai dorii să mori. De fapt, vrei să mori…

Când ajungi în sevraj, ai impresia că minutele nu mai trec, lumina nu mai e luminoasă şi nu mai vezi întunericul din cauza întunericului pe care îl ai în ochi. Te simţi blocat într-un corp din care nu poţi evada. Nimeni nu mai vine la tine cu vorbe bune, toţi te trag la răspundere pentru ce nu le iese. Eşti vinovat pentru orice lucru întâmplat atunci când ei nu se aşteptau să se întâmple, pentru fiecare vorbă pe care au primit-o şi nu au putut-o digera. Ajungi să fi urât pentru simplul fapt că exişti.

Şi atunci ce poţi face? Nu te înţelegi cu tine, nu te înţelegi cu ceilalţi. Încerci un dialog cu omul din tine… Încerci să îl faci să te înţeleagă şi să nu te mai ignore, să nu te mai distrugă.

Dar nu vrea! El vrea doar un pic de fericire; fără să îi pese că fericirea aceea, pe tine te omoară.

Şi rămâi singur. Aşa crezi. Dar te înşeli. Tu eşti singurul duşman pe care îl ai. Şi de tine nu poţi scăpa. Începi să transformi sevrajul într-o sinucidere. Încerci să îţi omori duşmanul şi singura posibilitate ca el să fie omorât, este să te omori pe tine. Dar nu te mai interesează. Te-ai săturat de toţi cei care te acuză, de vorbele pe care le auzi, de fantasmele alea, care trec pe lângă tine atunci când nu te aştepţi… şi oricum o să mori; toate astea te omoară oricum. De ce să nu ieşi tu învingător din toate astea? Oare de ce nu îţi dai seama că exact asta făceai atunci când ai început să iei toate acele pastile… acele prafuri… Te urăsc toţi, dar nu te urăsc degeaba. Ai făcut multe atunci când erai în lumea ta, pe care doar tu o înţelegeai, doar tu o vedeai… Nu are nimeni cum să te ajute… trebuie să te ajuţi singur sau să le arăţi cum să facă să îţi fie bine. Nu poţi trece prin ceva atât de greu de unul singur, dar cei care nu au trecut prin asta nu au de unde şti cum să te ajute.

Încearcă să îţi ţi capul sus, fără să îţi pese ce spun alţii şi fără să te intereseze dacă ceilalţi te urăsc. Tu nu trebuie să îi uraşti pentru asta. O să se urască singuri atunci când o să îşi dea seama, ce fel de om eşti. Nu îi face pe plac celui din tine… nu te lăsa posedat de el. Tu eşti singurul stăpân pe tine; tu trebuie să te ţii pe tine, nu un imaginar. Aşa cum acum îl vezi mare şi puternic, la fel peste timp, o să îl vezi mic şi nesemnificativ. O să îl faci, o să îl distrugi. La urma el singur o să plece din tine.