Arătăm ca nişte marionete de la teatru
Gesticulând fiecare gând, nerv sau vină,
după îndrumarea lor.
Suntem plimbaţi de ei, aruncaţi din cadru,
rămânând acolo până când apare un alt îndrumător
care vine cu alte idei şi alte suspiciuni.
Încercând doar să vadă ce înseamnă să trăieşti.
Sau doar pentru alte scenarii.
Îşi trăiesc viaţa prin noi sau doar încearcă
să vadă ce e bine şi ce e rău?
Sunt doar nişte regizori
care îşi regizează visele -
lăsându-i pe cei zişii ‘scriitori’
să ne scrie vorbele.
Scenografii au dispărut şi ei.
Decorul arătând acum hidos, fără armonie.
Regia era prea dramatică;
Nu aveau material să o pună în practică.
Acum administrarea teatrului de papuşi
rămânând în mâinile acelor îndrumători.
Trăind în continuare după bunul lor plac;
Încă jucăm acele scenarii vechi
dar în curând vom avea altele de învăţat.

Când mă priveşti
ca pe un înger
şi mă săruţi
ca pe un nufăr,
mă simt mai frumoasă
şi mai iubită
decât vreodată
am mai fost privită.

Când mă atingi
ca pe-o lalea
şi îmi şopteşti
ca unui fulg de nea,
mă simt ca un nor
plutind pe un cer
lin şi uşor.
Ca un înger efemer.

Stăteam nopţi în şir
în braţele tale;
şi doar lemnul ars
ne schimba mirosul.
Eram doar noi.
Doi purtători de vise
călătorind prin vene.
Alcătuiam zale
şi ne încadram
în cercul
pe care îl clădeam
la fiecare respiraţie,
la fiecare gest.
Am compus împreună
armonii;
o întreagă orchestră.
Am respirat iubire
şi am cântat.
Şi toate astea
fără cuvinte,
fără de ce.
Doar noi doi.
Doi purtători de suflete.

I’m feeling down baby
and I can’t help myself
’cause I’m going crazy
like I never ever felt.

Still hoping to see your face
in the morning light.
Even though i never had the chance
to see what was wrong or right.

I’m out of all my rules
sitting down here
writing all these nonsense
with music in my ear.

Îmi pare rău
pentru toate gândurile pe care nu le-am spus
celor care meritau să le audă.
Îmi pare rău
pentru toate cuvintele pe care le-am spus
celor care nu meritau să le audă.

Îmi pare rău
pentru privirile ruşinoase pe care le-am aruncat
celor care nu le meritau.
Îmi pare rău
pentru privirile îngheţate pe care le-am adresat
celor care nu le meritau.

Îmi pare rău
că nu am avut curaj să spun ‘nu’
atunci când mintea încă spera.
Îmi pare rău
că am avut indiferenţa de a spune ‘nu’
atunci când sufletul mai vroia.

Îmi pare rău
pentru atunci când am spus ‘da’
chiar dacă inima urla ‘nu’.
Îmi pare rău
pentru atunci când trebuia să spun ‘da’,
însă sufletul nădăjduia încă la o iubire.

Îmi pare rău
pentru iubirea pe care am avut-o
şi m-am ambiţionat să nu o dăruiesc.
Îmi pare rău
pentru iubirea ce mi-a omorât sufletul,
vrând să dea mai mult decât a putut.

Îmi pare rău
că nu am ştiut să arăt ce aveam de arătat
aşa cum aşteptau alţii.
Îmi pare rău
că unii au înţeles doar ce au vrut
şi au avut de suferit.

Îmi pare rău
că nu mă înţeleg cu mine prin fapte,
ci doar prin cuvinte.
Îmi pare rău
că nu judec orizontul
aşa cum alţii o fac.

Îmi pare rău
că nu îmi arunc ura pe cine merită
şi continuu să spun ‘e vina mea’.
Îmi pare rău
că revărs ura spre mine
şi uit de mine însumi.

Îmi pare rău
că îmi spun acum ‘îmi pare rău’.

Am inima grea,
am inima stricată.
Sunt îngrijorată
şi singură.

Te iubesc, dar
încă nu mă poţi iubi.

Mă plezneşti şi mă acuzi;
mă plezneşti cu ameninţări de infidelitate.
Eşti nervos.
Încerci să te ţii bine, agresându-mă.

Te iubesc, dar
nu ştii cum să mă iubeşti.

Vreau sfărâmare,
vreau vindecare,
vreau restaurare.

Dar, din nou… tu ai ales să pleci.

M-ai dezbrăcat de teamă
şi m-ai aruncat în lume.
Mi-ai dăruit patimă,
fără a o cere.
Ai desenat pe mine,
fără să îmi dai de ştire,
cărări ce duc spre tine
fără un capăt de oprire.
Ai scris pe trupul meu versuri
şi acum, timpul scrie poeme.
Tu rămâi printre versuri
iar eu alerg după ele.

Îmi propun să îmi fac prezentul plăcut prin litere;
de fiecare dată când scriu ceva,
scriu pentru că îmi face plăcere.
Dar degetele se duc la următoarea literă,
la următoarea propoziţie,
la următoarea frază.
Ele îmi adună,
uneori prin laşitate,
alteori prin spor,
fiecare literă.
Făcându-mi sufletul bucăţi
şi servindu-l ca aperitiv înaintea cinei.
Uneori
e mai crud decât ţelina şi mai amar ca o sandivă.
În multe zile,
făcându-te să îţi fie teamă să încerci cina.
Poate de asta uneori mi-e frică să trec mai departe,
să continui ceva.
Mi-e frică să scriu totul aşa cum simt,
aşa că prefer să scriu aşa cum m-au învăţat anii;
ne bucurăm de soarele care ne arde pielea,
făcându-i exact pe plac – stând în faţa lui,
prinşi ca nişte bucăţi de carne pe grătar.
Şi rămânem acolo până când se plictiseşte de fumul ce ajunge la el.

Aş ascunde totul într-un bob de aer,
încât nimeni să nu ajungă la el
şi nimeni să nu ştie că există.
Aş închide uşa şi geamurile
cu o folie, ca nimeni să nu ne audă
şi să ştie că suntem acolo.
Aş face un balon în jurul nostru
din şamponul care îţi face părul să strălucească.
Aş cânta în versuri iubirea
şi aş lăsa saxofonul să ne-acompanieze.
Aş lăsa privighetorile să ne încânte
îmbrăţişările şi aş lăsa luna să ne lumineze
cărarea către corpul celuilalt,
încât să nu simţim decât bătăile inimii.
Şi nimic mai mult.
Când soarele ne trezeşte prin raze fierbinţi,
să i-au un creion şi să îmi scriu iubirea.
În felul ăsta, eu îmi trăiesc iubirea
iar voi continuaţi să îmi citiţi povestea.

Spuneam că vom zbura printre vise,
că vom cânta prin clipe.
Vom aluneca prin şoapta liniştei
şi ne vom întâlni la sfârşitul întâlnirii,
printre sonatele unei privighetori
şi ne vom încătuşii printre salcâmii
care plâng.
Vom reuşi să înotăm printre lacrimile lor
şi vom prinde licurici;
Ei ne vor ţine lumina aprinsă
ca noi să nu mai adormim cu frică.