What goes around… comes around

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

Domnul Octavian Paler

dark phrases of womanhood
of never havin been a girl
half-notes scattered
without rhythm
no tune
distraught laughter fallin
over a black girl’s shoulder
it’s funny
it’s hysterical
the melody-less-ness of her dance
don’t tell nobody
don’t tell a soul
she’s dancin on beer cans & shingles

this must be the spook house
another song with no singers
lyrics
no voices
& interrupted solos
unseen performances

are we ghouls?
children of horror?
the joke?

don’t tell nobody
don’t tell a soul
are we animals?
have we gone crazy?

i can’t hear anythin
but maddening screams
& the soft strains of death
& you promised me
you promised me…
somebody
anybody
sing a black girl’s song
bring her out
to know herself
to know you
but sing her rhythms
carin
struggle
hard times
sing her song of life
she’s been dead so long
closed in silence so long
she doesn’t know the sound
of her own voice
her infinite beauty
she’s half-notes scattered
without rhythm
no tune
sing her sighs
sing the song of her possibilities
sing a righteous gospel
let her be born
let her be born
& handled warmly.

& this is for colored girls who have considered suicide
but moved to the ends of their own rainbows.

By Ntozake Shange

Timpul e necrutator, uneori cuprinde in el toata dulceata lumii, alteori se imparte pe clipe si oameni, dupa un timp se asterne uitarea… strivesc sub negrul talpilor, albul imaculat al zapezii, doar urechea dulce incearca sa asculte durerea albului pe fundalul unei slujbe de seara. Se prevestea ca a doua zi vor veni in pragul sufletului trei mari sfinti, unul din ei se pare ca duce in mainile lui o coroana, avea mainile insangerate, peste noapte trandafirului ii crescuse colti… Somnul imi deslusi chipul celui care venea in urma lor, purta pe fata culorile campiei, dand viata cu rasul strident si navalnic lujerului uscat cu stropi de miere.

Timpul, da timpul, ma invata cum sa primesc in palmele mele un suflet, cum sa-l inlantui in iubirea cea de dincolo de trup. Timpul, timpul acesta, ma invata mereu ca a iubi nu inseamna a te injosi, cineva imi spunea ca iubirea nu are varsta, dar vantul, nebunul, urla din rasputeri: ti-a trecut timpul, daca nu ma crezi te poti uita īn oglinda… si ce daca vrei sa fii copil, crezi ca asta te scuteste de batranete? Nu, ii raspund, stiu, dar eu iubesc omul, nu pentru varsta lui, nu pentru faptul ca stie sa ma imbrace in stralucire, nu, sau pentru faptul ca din placerea de a fi perfect imi mai spune din cand in cand: ti-a mai ramas ceva din frumusetea ce rasturna muntii, esti omul pe care mi-l doresc ca prieten, dar stii pentru toate acestea trebuie sa platesti un tribut, sa te lipsesti de toate. Ce īnseamna sa ma lipsesc de toate? Sa nu te intereseze nimic din jur, sa fii ca un bibelou asezat īntr-o vitrina, sa fii doar a mea si cand am eu placere sa te pot privi… Stii ce am invatat eu? Ca a inlantui un suflet nu este greu, dar asta nu inseamna siguranta, nici dragoste si asa omul īncepe sa invete, ca uneori cuvintele dor, iar… nu sunt promisiunile unei statornicii, dar ce e mai greu, e sa inveti sa-ti accepti caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi pentru a nu te opri la jumatatea drumului.

Caldura soarelui dogoreste uneori, arde, chiar daca e datatoare de viata, poate de asta trebuie sa iubesti cu masura, poate de aceasta nu trebuie sa treci dincolo de limite. Fiindca ce e prea mult – arde! Am invatat de la viata uneori, ca nu trebuie, ca altii sa-ti impodobeasca sufletul, sa nu astepti nici macar o floare, ci singur cu forta ta sa inveti in fiecare zi sa-ti torni apa la radacini, ce-ai semanat va rasari si poate va rodi…

Timpule, nebunule, doar tu intelegi, sau poate eu ar trebui sa stiu, ca doar cel care este capabil sa te iubeasca asa cum esti, nu cum isi doreste sa fii nu te va parasi niciodata. Niciodata nu inseamna faptul ca azi te vad idealul si la prima cadere te arunc in neantul infamiei, nici poate, ca vrei sa-ti imparti singuratatea la doi, nu, niciodata, trebuie sa fie eternitatea. Prietenia e timpul consumat la maxim pentru frumusetea gandului, pentru felul cum esti si mi-as dori sa fiu, pentru copilaria din tine si de care ma minunez ca eu am uitat sa fiu copil, pentru ca stii sa ma iubesti doar cu privirea, pentru ca intelegi ce este adevarata prietenie si adevaratii prieteni. Prietenul, e omul acela care nu trebuie sa-l ranesti, fiindca nu poti stii cata durere se ascunde sub iertarea lui, sa nu-l lasi sa plece cu capul plecat si inima calcata in picioare, fiindca īntr-o zi vei plange ca ai putut sa-l opresti si nu ai facut acest minim gest… si nu stii daca se mai poate repeta. Sunt zile cand poti fi fericit cu unul din ,,prietenii,, tai si sa-i uiti pe cei din jurul tau, īntr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece, fara sa-ti fi dat seama ca au plecat. Timpul, tot el nebunul, iti va arata ca ce ai petrecut alaturi de fiecare suflet nu se va mai repeta niciodata.

Timpul, nebunul, iti poate arata ca cel ce umileste sau dispretuieste pe cineva, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multimplicate la n plus inca ceva, de asta imi este frica, de dispretul acesta, care vine fara sa te astepti pe cai ocolite si ti se cuibareste in suflet si incepe sa scurme, si…

Cu timpul probabil vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt īmprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

… si ramane undeva foarte departe o gara care isi plange sau isi uraste despartirile, raman doar nori adunati de praful starnit de semnele furtunii, raman eu care voi sti sa port de grija ranilor scrijelite cu sau fara cuvinte… ramane gandul meu ca o trecere spre seara, uneori a mirare ca te credeam si nu mai esti, ca te asteptam si nu mai vii… si nu mai pot rosti nimic nici macar o farama din tot ce am putut candva si tot ce stiu se preface in cenusa. Imi vor ramane doar intrebarile de un eu in ultima clipa, de un tine pentru totdeauna… poate doar lacrimile vor invia culoarea din cantul zorilor, ca a fost o gara, care uraste despartirile, ca drumurile dor. Voi purta in trup bocetul prelung al ramurilor rupte cand abia au inceput sa dea muguri… cine stie, poate, cand iti va fi sete vei intelege ceasul frumusetilor ce pier… si ma voi face pamant, sa ai unde sa-ti pleci genunchii… dragostea n-o sa moara cand harul se infrupta din nemurire. Greutatea clipei, doar zbuciumul o naste, sa n-o incremenesti in suflet…

… eu te primesc la masa nuntii, cu fruntea plecata, cu amarul dor… iar de nu poti veni, inseamna, ca cerul plin de stele in zadar il voi privi, lumina se va face intuneric, iar zorii se vor sparge sub carapacea apusului. Nu–ti pot oferi fructul, ci doar albul zapezilor intr-o zi a nasterii mele, in alta zi a nasterii tale dupa alte vremuri, imi voi asterne in imnuri iubirea, nu te īntoarce daca nu simti, nu te lasa sfasiat de zbucium, va trece… oare, iubirea va īntelege ca din adancuri e greu sa mai poti privi cerul?

… eu te primesc asa cum soarele mangaie fata pamantului in zilele geroase de ianuarie, nu mi-am ales cuvinte, nici gesturi, sunt doar eu, asa cu sufletul sarac cand ti-am trecut pragul, cu inima crezand ca mi-ai oferit ca daruri doar cuvinte…

… eu te primesc… si cine stie, ai fost poate, doar visul, sau doar aburul de vise, sau poate un dor ce-a coborat fara tagada pe-un suflet… l-a mangaiat… si-apoi …

… nu-mi amintesc decat ca voi aduna zilele si la plecare ti le voi da inapoi, nu stiu cine are vina, poate copacul ce si-a amestecat semnele sub zodia capricornului…

“[…]
Nici o moarte nu vine la timp,
toate mortile vin prea devreme,
toate mortile au prioritate,
viata pare un rasfat,
un detestabil privilegiu,
agentiile de stiri in lume
care daca n-anunta morti
dau faliment.
[…]
Am nevoie de oameni
uite, incep sa nu mai suport
intrebarile nepoatei mele
in care ma recunosc pe mine mic
intrebandu-mi bunicii:
de ce mor oamenii,
de ce imbatranesti, tata mare,
cum sa fac eu sa te tin tanar,
de ce tremura mana tatalui meu.
De la Shakespeare la Andreea
nu e decat un pas,
stiu ca nici unul dintre ei
nu-l va face,
dar intrebarile acestea naive
sunt haina de zi cu zi
a unor geniale intrebari de duminica,
si, totusi, multi oameni
prea multi oameni au murit,
averea cimitirelor a sporit,
parca ar mai fi avut loc
un razboi mondial secret,
pe care nu l-a castigat nimeni.
[…]
Ca un canibal pedepsit,
ca un canibal cu gura pecetluita
alerg pe pamant si plang:
am nevoie de oameni.”

Noapte buna, Adrian Paunescu.

La multi ani Cata, multa fericire, sanatate si fericire. 😛 Ca in tinerete.
Azi poti sa faci ce vrei, doar e ziua ta. Dar incearca sa nu faci abuz.
Sa ai grija de bucle, te pup.

Există o persoană căreia îi datorez mii de scuze…
Îmi pare rău că am ‘dispărut’ aşa din viaţa ta, dar am cam greşit în ultima vreme.
Mi-e dor de tine şi îmi pare rău că nu am mai vorbit.
Te voi suna când voi avea curaj.